Virginia Chiriac

Până unde poate merge un scriitor cu libertatea de exprimare, încât să nu i se reproșeze că încalcă normele codului etic? Putem cataloga drept imorală arta celui care oglindește în opera sa cu maximă sinceritate, realitatea netrucată a unei lumi dezgolite de sens, prinsă în captivitatea unui vid existențial marcat de relativism, agnosticism și vacuum sufletesc? Iată câteva întrebări care nu au deocamdată un răspuns definitiv, din moment ce se mai nasc încă multiple controverse pe marginea acestui subiect, între adepții conceptului estetic tradițional și moderniștii‐reformatori ai artei.

Odată cu începutul secolului al XX‐lea, cam de pe la 1920, când scriitorul irlandez James Joyce face un salt impresionant spre modernism, susținând teza că „arta înseamnă, înainte de toate, libertatea gândirii și revolta împotriva șabloanelor împământenite”, putem vorbi de autonomia literaturii, care se distanțează de dogmele religioase și de cutumele tradiției, prin capacitatea „spiritului de a se exprima în libertate neîngrădită”. Arta modernă nu‐și mai propune ilustrarea frumosului ca parte integrantă în ecuația trinară platoniciană: BINELE‐FRUMOSUL‐ADEVĂRUL, urmărindu‐se separarea acestui concept estetic și reformularea compatibilităților sale asociative cu elemente din sfera amoralului, grotescului, macabrului sau sordidului existențial.

Inepuizabil și irepetabil ca formulă estetică, autorul unor romane de succes, premiate și elogiate de critici prestigioși, reușește să ne surprindă cu fiecare apariție editorială, dovedindu‐ne capacitatea sa uluitoare de a se reinventa de fiecare dată, prin forța și mobilitatea unui talent ieșit din comun. Dorel Raape este un artist atipic în contextul literaturii noastre, nu numai prin noutatea incontestabilă a stilului, ci și prin densitatea materialului epic, prin avalanșa noianului de informații enciclopedice, dobândite prin studiu și cercetare din varii domenii ale artei și științei. Ultima carte a originalului scriitor, CA SAREA ÎN BUCATE… FAR NIENTE, Editura Lucas, Brăila, 2020 este o lucrare polifonică, ce izvorăște din marea vocație a scriitorului de a sublima esența materialului lexical, în vibrații armonice acustice, profund consonante cu mișcările lăuntrice ale sufletului personajelor sau cu tumultul necontenit al materiei.

Acest roman cu aspect mozaicat creează punți nebănuite între muzică și literatură, dintr‐o perspectivă integratoare, cu imense posibilități combinatorii ale planurilor narative, derulate pe acordurile celeste ale muzicii lui Edvard Grieg, Claude Debusy sau chiar în ritmurile moderne al muzicii rock, folk, inserate în substanța narativă a cărții.

Versuri ale unei melodii celebre interpretate de Mircea Vintilă devin titlurile câtorva capitole definitorii în conturarea simbolisticii textului: Un’ te duci tu, mielule?, Cin’ te mâncă, mielule? sau Ce să faci tu, mielule?, care concentrează materialul epic într‐o subtilă parabolă cu conotații religioase, pornindu‐se de la ritualul jertfei mielului pascal:

„ ‑ Ce s‑aude, Mielule?

‑ Coasa‑n iarbă, Domnule.

‑ Coasa Morții!

‑ Întotdeauna, Moartea în mai toate reprezentările ei, are cu ea o coasă.

‑ Mielul nu poate fi cosit… Nu cunoaște moartea… este nemuritor… El, Mielul, totuși a murit, dar a înviat.

‑ Ce s‑aude, Mielule?

‑ Cocoșii!

‑ Nu va cânta cocoșul, iar tu te vei fi lepădat de trei ori de Mine.

‑ Când judecătoarea mi‑a spus să jur cu mâna pe Biblie, mi‑am dat seama că nu am unghiile tăiate și atunci, de rușine, am refuzat să jur, lepădându‑mă de Iisus, spunând că sunt ateu….

‑ Comparându‑te cu Petru, lepădarea ta de El îmi pare meschină.

‑ Comparându‑mă cu Petru, nu reușesc decât să mă disprețuiesc!

‑ Mituri din Biblie! Doar mituri!”

Scrisul lui Dorel Raape are nerv, temperament, se revarsă într‐un torent amețitor de teme și motive literare, pe fluxul unei imaginații deschise fantasticului și oniricului. Eroul cărții, Dumitru Ot Cerdac, fostul călugăr Ghelase, excomunicat din rândul comunității monahale, dezabuzat de eșecurile și neajunsurile din viața personală și aflat sub influența scrierilor lui Emil Cioran, ajunge în pragul sinuciderii:

„Deși s‑a spălat pe picioare, nu s‑a putut spânzura! Dumitru nu avusese noroc, trăia! Noroc avusese un  oarecare personaj din evocările lui Emil Cioran. Norocosul primise o moștenire din America și în toate nopțile și în toate zilele, bea, chefuia, umbla cu lăutarii după el, pe ulițele satului, chiar și în miezul zilei, când sătenii erau la muncă, pe câmp… și…a avut încă o dată noroc… a avut norocul să moară exact, când a terminat toți banii!

Dumitru terminase toți banii, nu mai avea niciun ban, era ȋn viață, își simțea inima bătând, respira, îi era foame și avea chef să facă sex!

‑ LOL, sex!

De respirat, putea să o facă în voie, trase aer adânc în piept, cu voluptate, de câteva ori, aerul răcoros de la moșie… La moșie aerul era gratis…”

Discuțiile interminabile cu motanul și măgarul amână momentul fatidic și, la fel ca Sheherezada, personajul din „O mie și una de nopți”, care‐și salvează viața, inventând o poveste interminabilă, Dumitru, fost Ghelase, înnoadă șirul unor digresiuni eseistice, făcând conexiuni surprinzătoare, între literatură, artă, religie, istorie și filosofie. Personificarea, alegoria și metafora revelatoare sunt câteva dintre modalitățile unei tehnici literare inedite, menite să transpună cititorul într‐o realitate paradoxală, în care personajele animaliere participă la dialog, emit judecăți, iar Saskia, soția lui Rembrandt, devine iubita lui Ghelase. De fapt, trama epică este segmentată în fragmente, răstălmăcită și reinventată dintr‐o perspectivă auctorială, scindată în mai multe voci narative, încât lumea lui Raape devine un ansamblu coral, sub bagheta unui dirijor atotcunoscător, iar nimic din ceea ce este omenesc nu‐i este străin acestei lumi. Alcoolul, narcoticele și sexul sunt ingredientele care stimulează verva și imaginația eroilor, făcând suportabilă existența într‐un univers minat de angoase, spaime și contradicții.

„Ca sarea în bucate…far niente” impresionează prin structura complexă și versatilă a perspectivei auctoriale, cu o abordare total diferită, de la un episod la altul, fiind, în același timp, vag metafizică, lucidă, ironică sau chiar cinică. În acest sens, mituri și simboluri religioase sunt destructurate și resemantizate prin asumarea unei libertăți totale față de canoanele bisericești:

„‑ Dumnezeu Tatăl, zis Iahve sau Allah, a plecat în exil.

‑ Era cazat în Templul din Ierusalim și se simțea bine, dar a trebuit să plece, scârbit să mai trăiască langa Zidul Plângerii. S‑a exilat în Nova Roma, zisă Istanbul, în Sfanta Sofia, de unde a trebuit să plece, fiind scârbit de apucaturile Credincioșilor, care urlau de câteva ori pe zi, din minaretele adăugate, la colțurile noului templu. A trăit o vreme, fiind în exil, într‑un templu, ridicat în Cea de a Treia Roma, zisă Moscova, până când Stalin a hotărât să dărâme acest al treilea templu. În cele din urmă, Dumnezeu s‑a exilat pe muntele Ceahlău, după unele experiențe de scârbă la Muntele Athos. Pe muntele Ceahlău El s‑a întâlnit cu Entitatea, de a cărei inimă s‑a îndrăgostit pe loc. „Dacă Dragoste nu e, nimic nu e!” Acum, El trăiește exilat în inima Entității, inima Entității în preajma căreia superviețuia Dumitru, cel mai plăcut loc de exil, pe care l‑a găsit Dumnezeu în Univers…

‑ Unii spun că l‑au văzut pe Iisus mergând pe apa Lacului Bicaz.

‑ Alții spun și ei că l‑au văzut mergând pe apa Lacului Bicaz, dar în sens opus.”

„Cine sunt eu?” se întreabă Dorel Raape prin mijlocirea vocii narative din roman, iar răspunsul îi vine din partea lui Charles Baudelaire: „Je suis comme le roi d’un pays pluvieux,/ Riche, mais impuissant, jeune et pourtant très vieux”.

Virginia Chiriac


0 comentarii

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *