JURNAL DE „LECTURĂ PORTO-FRANCO”

Dorel Raape, TRISTânTZARA Apei Dâmboviței, Baia Mare, Ed. ENESIS, 2019

Adi Secară‑Halilbey

O carte „în regie proprie” (autor, tehnoredactare, corectură, design copertă, probabil și unele dintre imaginile din interior, fotografii sau picturi, cu trimiteri către video clipuri muzicale de pe youtube), dezinvoltă, cu elemente de code‐mixing, împărțită în trei părți („Fizică și metafizică cu Lara ‐ Însemnări făcute de dr. Jivago în Dacia”; „Clipuri cu LUCIA Sărăcie în DRACULATOWN”; „TRISTânTZARA Apei Sâmbetei (rime dadaiste)”), la care se adaugă un bonus, „Hey Jude”, un non‐conformist poem erotic, ne dezvăluie o altă fațetă a scriitorului Dorel Raape, experimentalistă (poate), seducătoare și prin ludicitate, dar și prin luciditate.

Parțial pop‐art (primul text din partea a doua este „Beavis and Butt Head despre Clipurile LUCIEI:

‐ Lucia is cool!/
‐ Draculatown is cool!/
‐ Lucia in Draculatown is sucks!/
‐ Change it!”,

p.20), dar nu un popart rămas la aparențele unui Andy Warhol, mizând și pe o pseudo‐naivitate care poate purta masca lui Diogene Cinicul, volumul este unul dintre cele mai interesante (și din punct de vedere al experimentului) din ultimul an al… Normalității noastre, prevestind însă, atenție, Nebunia care va urma!

Istoricii (literaturii) vor constata cum scriitorii au surprins atmosfera Așteptării declanșării acestui Al Treilea Război Mondial (aparent cu un virus), de fapt al războiului tuturor împotriva tuturor.

Premoniția, Presimțirea (Șamanului din orice poet) dictează de la început:

„34 179
‐ mi‐e teamă!/ clopotele Catedralei Neamului/ m‐au trezit dintr‐un vis urât…/ nu mai pot dormi, / nu mai pot Gândi// mi‐e teamă/ ca visul să nu fie doar un vis…./ …iar EL…// nu știu ce am să mă fac,/ toată Nădejdea mea, toate Speranțele mele,/ erau la EL…// am visat că la Paști, El nu a mai reușit să învie.// m‐am trezit/ clopotele se aud din tot Orașul/ mă bucur, EL a înviat și anul ăsta…// EL a înviat…/… dacă abia acum încep să visez?” (p.6)

Uitarea și Memoria sunt zeități la care este aproape la modă să te închini (vezi subsemnatul sau, recent, lecturile din Raluca Faraon, Gândirea și Gândul fiind un fel de personaje lirice care pot căuta… Mântuirea:

„Uitarea,/ Uitarea binefăcătoare/ sfâșie Timpul tăind Trecutul de Clipa prezentă.// Memoria,/ Memoria blestemată/ lipește Trecutul de Clipa prezentă.// trecând pe lângă cata ta/ un Gând mă privea insistent de după perdele…// uitasem,/ nu l‐am recunoscut, era un Gând comun, al meu, al tău/ care dorea să trec încă o dată pe la tine.// Memoria mea, Memoria ta, blestematele depozite de Gânduri// drumurile mele spre Memorie trec toate pe lângă casa ta./ un Gând imun la uitare a devenit Obsesie și/ mă privește insistent de după perdele/ când trec spre Memoria mea” (p.7)

Rezultă, așadar, o lirică (și) de idei, de căutare a Înțelegerii, a Înțelepciunii, de ieșire din „Fântâna Nemulțumirii” (p.10 ‐ de unde și un Strigoi al nemulțumirii, vezi pagina 17), de călcare cu Moarte pre Moarte, relativizând Relativitatea, tatonând, cu umor serios, savant, solipsismul (… unei mari iubiri, cum a fost cea dintre Jivago și Lara, la care se bate apropo în subtitlul primei părți), după cum se observă în poemele „35527”, „35531” și „35606”:

„Savanții/ au calculat/ Viteza Luminii în Vid/ (…)/ Radiațiile Luminoase nu se pot propaga în Vid/ pentru că Vidul nu există/ atâta timp cât/ Eu Gândesc/ Tu Gândești/ iar Gândurile noastre/ umplu Universul până dincolo de Infinit.// care este Viteza Luminii prin Gândurile noastre?/ ce Savant O poate calcula?/ este Ea cea mai mare Viteză posibilă în Univers?” (p.12)

Sau, la pagina 13:

„Punctul din Uni‐
vers/ unde a avut loc Big‐Bangul/ este în Centrul Creierului meu.// acum/ Creierul meu este centrul Universului/ acum/ toate Galaxiile se îndepărtează de El/ născând Vidul Intergalactic.// poate e o greșeală de proiect/ poate e o greșeală de execuție/ așa ceva nu e posibil/ Vidul, Nimicul nu trebuia să fie creat// Gândind/ încerc să corectez proiectul/ Gândind/ încerc să corectez execuția/ cu Gândurile mele.”

Și la pagina 14:

„de când Iubirea noastră/ a explodat în Timp și Spațiu/ Legile fizicii/ nu mai sunt cele din manuale// Spațiul/ Timpul/ nu mai încap în formule// (…) de când Iubirea noastră/ a explodat în Inimile noastre/ Timpul și Spațiul dau Universului Farmec”…

Da, aceste poeme ale lui Dorel Raape sunt ale unei Poezii a Farmecului, a încercării de re‐fermecare a Lumii (Interne și externe), și prin cucerirea unei Alte COPILĂRII, cu jucăriile ei:

„jucăria Iubirii/ montată și în uzul Adulților/ produce/ satisfacție/ colosală// e atât de bine/ proiectată/ executată/ spirituală/ sexuală//…// jucăria produce accidente/ în sfera mentală” (35782 ‐ p.16)

* * *

În ultimă instanță, este un început de epopee a unei Iubiri în care și „Demonului Amiezii” i se acordă rol de Iago! Unde social‐politicul (criticarea și satirizarea lui este evidentă în partea a doua) poate fi mefistotelic, dar „Marea Armadă a Sufletului” (p.41) poate rezista (și prin Poezie)!

Este o mitologizare „mini melancolică”, unde se poate descifra și o mare sete de Sacru, de autenticitate a Sacrului, dacă vreți, adăugându‐se în discuție nu numai condiția umană, ci și condiția (receptării) patriotismului, temporal parodia întinzându‐se de la Epoca de Aur (ceaușist‐stalinistă, după cum este subliniat într‐un acrostih, p.22) la Epoca marcată, iată, de Hollywood, personajul LUCIA (de la sărăcia Lucie, spirituală în primul rând!) fiind unul dintre cel mai interesante și ghidușe născociri literare din ultimul timp, hazul de necaz, în cheie filosofică, putând fi considerat marcă înregistrată! „După lupta de la Stalingrad” și „Efrem Sirul”, poeme care încheie partea a doua a cărții, sunt exemplare, apropo de imaginația debordantă a scriitorului:

„După lupta de la Stalingrad/ l‐a ademenit pe Ulise/ în Stepă/ l‐ a primit în Partid, l‐a trecut în Nomenclatură/ și i‐a trasat drept sarcină Prăsirea Cailor Troieni Pursânge// mii de Herghelii putere/ acum/ sunt adunate în stepele euro‐asiatice// pentru fiecare oraș/ stradă/ casă// acum/ Lucia are câte un Cal Troian/ cu cazaci în pântecele lui blindat.”

(Un poem geostrategic, cu meditație asupra geo‐politicii, cu adevărat fabulos!) (p.27) Și „Efrem…”:

„Zilnic/ mă chinuiește/ umilește Lucia// Șobolanii ei au reușit să roadă/ tot/ au ros aproape tot Sufletul meu cât de mare a fost.// Doamne,/ cum vei mai putea judeca Sufletul meu/ când cea mai bună parte a Lui a fost roasă de/ Șobolanii Luciei/ a mai rămas doar:/ Grăirea în deșert/ Iubirea de stăpânire/ Grija de multe/ Trândăvia” (p.28)

Apa Sâmbetei (sau a… Dâmboviței) și Orașul sunt esențiale pentru înțelegerea celui de‐al treilea ciclu, unde revin Gândurile „putrezite/ urzite, umezite”, gândurile ca niște corăbii putrede, cu catarge rupte, abrupte, corupte…

Poemul „Din Rai” poate fi considerat și el exemplar din punctul de vedere al importanței care se dă Limbajului, jocului neo‐avangardist, unde Nemulțumirea este, oarecum, primadonă, și Antichristul tenor…

Dar, ca și în „Doctor Jivago”, dacă este dragoste, Aceasta învinge, poate și cu o singură aripă (p.57: je ne peux pas mourir/ je ne peux pas voler avec une aille, apropo de code‐mixing!), chiar dacă este „greu să găsești o ultimă îmbrățișare”…

„Trist în țară” ca și predecesorul Tristan Tzara, poate și cu o anume mânie, dar cu bucurie în iubire, cetățean al lumii și al timpurilor, uitând, dar și memorând, uimindu‐se, înspăimântându‐se (de catedrala din Barcelona ca de marii dinozauri!, teribilă imagine!), Dorel Raape scrie (și interpretează) un jazz literar deloc aproximativ, apropo la „Șapte manifeste DADA. Lampisterii. Omul aproximativ” de Tristan Tzara, unde fiecare cuvânt, fiecare sunet își au locul lor bine gândit, nostalgiile dansează cu angoasele, o carte poștală (sau un e‐mail) „Din Rai” putând conține următoarele:

„Din Rai/ Mai/ Dai/ Parai/ Strai/ Umbra Pomului Cunoașterii/ Nașterii/ REnașterii/ Până pe malul Apei Sâmbetei ajunge/ Împunge/ Unge// În Grădina sufletului meu/ Zeu/ Alizeu/ Mereu/ Evreu/ La umbra lui am gustat din Fructul oprit/ Rit/ Smintit/ Răsădit/ Fruct oferit de Prima Femeie Primului Bărbat/ Curat/ Purtat/ Scăpat// (…) Semințele lui mi‐au germinat în trup/ Rup/ Corup// Au crescut înflorit și rodit/ Răsădit/ Codit/ Acum din Dragoste pot fura ucide și minți/ simți/ încolți// Nemulțumirea/ Uimirea/ Nesimțirea/ A făcut implozie/ Explozie/ Lozie/ În sufletul meu/ Ateu/ Mereu/ Evreu/ Croșeu…” (pp.42‐43)

Implozie sau/și explozie, cartea lui Dorel Raape, cu toate paradoxurile sale, este o experiență literară deosebită. Deloc „apus de soare/ gârbovit”, cum este scris pe coperta IV, unde este o fotografie a Mării Nordului în reflux, cu un Om închinându‐se Luminii și cu o trimitere către o postare youtube, THAT DEATH IS NOT THE END.

Adi Secară‑Halilbey


0 comentarii

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *